,,Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnul tău!’’ (Matei 25,21), sunt cuvintele mângâietoare din pilda talanţilor, adresate de către Mântuitorul Iisus Hristos tuturor credincioşilor care au îmbrăcat haina luminoasă a Sfântului Botez şi care-l mărturisesc cu faptele cele deosebit de frumoase ale credinţei în El, ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, precum şi ale unei nădejdi neîmpuţinate în bunătatea Dumnezeiască. Aceste cuvinte evanghelice se adresează creştinilor care aduc bucurii înalte şi pace pentru semeni.
Dumnezeieştile vorbe se adresează ca o chemare sfântă atât creştinilor obişnuiţi cât şi acelora care s-au învrednicit de darul preoţiei, către toţi care au primit vistieria Domnului talanţii învăţăturii celei noi şi cu osârdie duhovnicească i-au înmulţit, pregătind, prin aceasta, cărările care duc la porţile cele deschise ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar, în mod cu totul deosebit, aceste cuvinte privesc viaţa cea desăvârşită, prin credinţă şi virtute, a sfinţilor despre care Biserica ne aminteşte în zile anumite ale anului bisericesc, ca despre nişte icoane luminoase, zugrăvite nu numai pe pereţii sfintelor biserici, ci şi în inimile credincioşilor obişnuiţi.
La 21 mai al fiecărui an bisericesc este pomenită viaţă minunată a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, cu faptele lor minunate care, ele însele, mărturisesc că au trăit cu putere duhovnicească învăţătura Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iată câteva cuvinte despre aceştia
Într-adevăr, viaţa Sfinţilor sărbătoriţi astăzi apare în faţa minţii noastre deosebit de frumoasă şi pilduitoare. Să nu uităm că ei au trăit în prima jumătate a secolului al IV – lea, când încă mai izbucneau, în cuprinsul imperiului roman de atunci, prigoane împotriva celor ce credeau în Iisus Hristos şi Evanghelia Sa. În mijlocul unei lumi cuprinsă de porniri pătimaşe, faptele Sfinţilor Constantin şi Elena răsar ca nişte piscuri însorite de mărturisire şi trăire puternică în Hristos. Istoria primelor veacuri creştine ne arată cu prisosinţă că, după primirea adevăratei credinţe, inima lor s-a cheltuit numai pentru Hristos şi pentru Biserica Lui, că gura lor a vestit, cu timp şi fără timp, cuvântul lui Dumnezeu, că picioarele lor au alergat numai pe căile Domnului, că viaţa lor întreagă s-a consumat pentru Hristos şi s-a sfârşit întru El, ca apele unui râu ce se revarsă în undele mării.
Viaţa Sfântului Constantin a fost o icoană luminoasă de credinţă şi de mărturisire a lui Hristos, de apărare a dreptei învăţături. Tinereţea i-a fost călăuzită şi încălzită de pilda părinţilor, Constanţiu (Constantin) Clor şi Elena, plini de evlavie şi adânciţi în cuvintele Sfintelor Evanghelii. Aceştia au lepădat bunurile lumii acesteia, onorurile şi toată mărirea deşartă şi şi-au lipit inima cu osârdie de comorile cereşti ale învăţăturii adusă de Iisus Hristos. După exemplul părinţilor săi, Sfântul Împărat Constantin a înlăturat din cuprinsul Imperiului Roman asuprirea şi vrajba, semănând pacea şi buna înţelegere între popoarele din interiorul graniţelor sale.
Pentru aceasta a pornit luptă dreaptă împotriva lui Maxenţiu care stăpânea părţile Romei, prigonitor şi asupritor al creştinilor, tiran ce oprea libertatea de conştiinţă şi credinţă a supuşilor săi. Biruind pe Maxenţiu, Sfântul Constantin a făcut să triumfe libertatea împotriva asupririi, pacea împotriva războiului, viaţa asupra morţii, buna înţelegere între supuşilor săi. În anul 313 d.H., la Mediolanum (astăzi – Milano), Sfântul Constantin vine cu o hotărâre generală (edict), care aduce liniştea în conştiinţe, pacea în case şi libertatea deplină de închinare în duh şi în adevăr a creştinilor din cuprinsul împărăţiei romane.
După hotărârea de la Mediolanum, Biserica creştină poate să se dezvolte în libertate, să-şi organizeze viaţa proprie ca aşezământ sacru şi să vestească Evanghelia păcii şi a iubirii la toată zidirea. Sfântul Constantin, prin chemare de sus, ca şi Sfântul Apostol Pavel, a înţeles că Biserica lui Hristos aduce pe pământ, prin învăţătura ei, îndrumare spre iubire faţă de Dumnezeu şi aproapele. Îi răsunau în urechi şi îi stăruiau în inimă cuvintele Sfântului apostol Pavel: ,,Nu este nici iudeu, nici elin, nici parte bărbătească, nici parte femeiască, nici rob, nici slobod, ci toţi suntem una în Iisus Hristos!’’
În locul Bizanţului păgân întemeiază cetate nouă creştină, Constantinopol, din care răsună glasul lui, ca de apostol al Domnului, pentru apărarea dreptei învăţături a Bisericii. De aici convocă sobor a toată lumea pentru lămurirea dreptei învăţături creştine. El însuşi, din îndemnul inimii, a mers în anul 325 d.H. la Niceea, unde se adunaseră episcopii de pretutindeni pentru luminarea învăţăturii despre dumnezeirea Fiului (consubstanţialitatea Fiului), făcând să se prăbuşească erezia lui Arie din Alexandria Egiptului. La acest sobor universal (sinod ecumenic) de la Niceea, Sfântul Constantin s-a întărit în dreapta credinţă pentru că a văzut cu ochii lui vasele cele alese ale Domnului cum ar fi Sfinţii Alexandru, Spiridon, şi Nicolae din Mira Lichiei. Aici a învăţat despre modestie şi credinţă minunată de la Sfântul Spiridon, despre puterea rugăciunii şi adâncimea evlaviei de la Sfântul Alexandru şi despre bărbăţia evanghelică a Sfântului Nicolae, ierarhul neînfricat al Ortodoxiei. Tot din îndemnul inimii lui de mărturisitor, prin fapte, al lui Hristos, Sfântul Constantin a organizat şi a trimis solie sfântă, în frunte cu mama sa Elena, la Ierusalim, ca să scormonească ţărâna de pe Golgota şi să caute crucea pe care a fost pironit Domnul nostru Iisus Hristos, în urmă cu trei veacuri. Cu osteneală multă şi cu rugăciune, Sfânta Elena n-a dat odihnă trupului său până ce nu a aflat crucea Domnului pe care a înălţat-o triumfătoare în faţa mulţimilor de creştini care murmurau cuprinşi de emoţie sfântă: ,,Doamne, miluieşte-ne! Doamne miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta!’’
Sfântul Constantin a cârmuit cu înţelepciune, în pace şi în duhul adevărului, peste 40 de ani, fiind iubit de toată suflarea de sub stăpânirea sa, ca un drept şi temător de Dumnezeu. Din faptele sale înţelegem următoarele: - că Sfântul Constantin a împărăţit cu dreptate, strălucind întru buna credinţă; că Bunul Dumnezeu i-a dăruit, prin chemare de sus, cunună de apostol, ca oarecând lui Pavel pe drumul Damascului. Apoi, l-a înzestrat cu înţelepciunea lui Solomon, blândeţea lui David şi dreapta credinţă a apostolilor, după cum se exprimă întru lauda sa imnele Bisericii. Cu faptele sale cele alese a luminat Biserica lui Hristos, stingând întărâtarea celor răi, ca la soborul niceian, unde a închis gura ereticilor. Înţelepciunea lui a rodit pace şi bucurie pentru toţi supuşii din cuprinsul împărăţiei Romane. El a scos pe creştini din catacombe şi le-a deschis larg porţile liberei închinări, în propriile lor locaşuri.
Biserica a aşezat zi de cinstire a sfinţilor Constantin şi Elena pentru ca să ne aducem aminte de faptele lor cele alese şi de virtuţile lor luminoase, să le primim în inimă cu adâncă evlavie şi să ne străduim să le urmăm pilda frumoasă a vieţii lor. S-au smerit pe sine pentru ca să ne insufle nouă duhul modestiei; iubirea lor evanghelică să ne încălzească fiinţa şi să ne îmbuneze; chipul lor blând să îmblânzească patimile noastre; virtuţile lor să ne călăuzească ca nişte lumini nestinse pe cărările vieţii şi să ne fie ca o treaptă de duh pe care să păşim mai sus pe calea desăvârşirii noastre sufleteşti.
Curăţenia vieţii Sfinţilor Împăraţi şi întocmai cu Apostolii Constantin şi mama sa Elena să împodobească, prin osteneală neîntreruptă şi comorile sufletului nostru! Aşa cum au iubit ei ,,podoaba casei Domnului’’, tot aşa să îmbrăţişăm cu dragoste curată Biserica lui Hristos, ca vestitoare a fericirii pe pământ şi a mântuirii.
http://www.rasunetul.ro
